Ce faci atunci cand toti din jurul tau te privesc cu ura???? Ce faci atunci cand simti ca nu mai poti, ca nu vrei sa mai continui?
Ne e dor de tot si de toate! Cum se poate oare recupara ceva pierdut? Cum putem oare recupera timp, prietenii, iubiri, locuri, emotii si trairi, bucurii si tristeti, si chiar priviri pierdute? Cum capatam inapoi ceva ce am avut dar am pierdut si de care ne este dor....mai putem oare da timpul inapoi?
Prietenii uitate....prietenii furate...si odata cu ele si sentimentele....totul ramane pustiu ...gol si vag...nimic nu mai are sens...nimic nu mai merita...nimic...nimic...nimic
Oare acele emotii din trecut, fluturii din stomac, fiecare tresarire, fiecare bucurie sau tristete, fiecare zambet sau lacrima...oare toate au fost minciuna???
Oare nu mai suntem capabili sa simtim nimic? Oare nu mai suntem capabili sa simtim fericire, prietenie, iubire?? Oare in sufletul mostru e numai tristete, dezamagire, durere, lacrimi??
Cand pierdem cava drag restul se naruie precum un castel de carti de joc. Nimic nu mai ramane in picioare, nimic nu mai are sens!
Am ajuns in acel stadiu in care nici macar nu mai suntem in stare sa ridicam privirea si sa vedem ceea ce e frumos in jurul nostru. Nu vedem altceva decat tradare, ura si dispret. Acestea sunt singurele emotii pe care mai suntem in stare sa le simtim. Nimic altceva. Trecem prin viata fara macar sa simtim asta, fara macar sa ne bucuram de ea, fara macar sa traim. Si ne ducem, murim, uitam si suntem uitati. Dar cel mai grav e ca uitam sa traim inainte de toate. Uitam ca am venit pe acest pamant cu un scop precis, acela de a trai si simti, uitam ca avem o misiune, un rol, o datorie fata de lume.
Suntem atat de egoisti ca nu ne mai gandim decat la noi. Nu ne mai gandim la nimic altceva. Nu ne gandim la stramosii nostri, la parinti, frati si surori, copii, alte rude, prieteni...nu ne gandim la nimic altceva...nici macar la sufletul nostru.
Suntem asa de pierduti, atat de egoisti si tristi! Trecem prin viata ca si cum am trece o strada fara sa ne asiguram. Nu vedem nici ce e in stanga, nici ce e in dreapta. Privim!! Privim dar nu vedem! Suntem orbi!
Orbi si egoisiti! Am ajuns sa fim cele mai josnice fiinte. Nu meritam nimic din ceea ce ni se intampla. Nu le meritam pentru ca nu stim sa le apreciem. Nu stim sa apreciem nimic, nici macar frumusetea unui zambet, a unei priviri - fie ea si trista - sau chiar frumusetea unei flori!
De cand nu ati mai cules o floare dintr-o gradina, ati mirosit-o si v-ati gandit ca e frumoasa. De cand nu ati mai vazut ce se ascunde cu adevarat in ochii cuiva. Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. De cand nu ati mai VAZUT ce sta scris in acea oglinda, ceea ce se reflecta in ea.
Imi veti spune poate ca le vedeti zilnic. Ei bine nu. La privim dar nu le vedem cu adevarat. Ne uitam la ele dar nu le intelegem. Nu le intelegem pentru ca nu mai suntem capabili. Ne-am pierdut aceasta capacitate. Am pierdut-o atunci cand am spus prima minciuna, cand am inselat prima data, cand am tradat prima data pe cineva, cand am furat, distrus si ucis primul vis, prima speranta.
