sâmbătă, 31 octombrie 2009

Manifest

"Sa va spun secretul vietii mele: intotdeauna mi-am dorit sa fiu un intretinut. Sa stau cu burtica in sus si toate cele sa-mi vina asa, pe gratis. Din motive care imi scapa, chestia asta nu s-a intamplat niciodata.

Mai nutream, totusi, o speranta: sa prind macar vreo doi-trei ani de pensie si sa nu mai misc un pai. Din pacate, imi dau seama ca nici visul acesta n-o sa se implineasca.

Are grija de asta guvernul Boc. Guvern format, probabil, din nemuritori. Altfel nu pot sa-mi explic de ce noua, barbatilor, ni se pregateste iesirea la pensie la saptezeci de anisori.. Adica la o varsta la care nepoteii ne vor duce de mana sa facem pipi, ne vor pregati proteza dentara si ne vor face perfuzii cu Gerovital ca sa iesim din casa si sa ne indreptam catre locul de munca (asta daca o sa mai tinem minte pe unde se afla).

Imi si imaginez o zi din ultimul meu an de slujba. La varsta frageda de doar saizeci si noua de anisori, o sa deschid ochii cu noaptea in cap.

Intai, o sa ma mir ca inca mai misc. Dupa aia, o sa cobor din pat. Crac!, va face genunchiul stang. Zdrang!, va carai cel drept. Vertebrele vor pocni ca un foc de artificii. Plamanii (usor ajutati de cateva decenii de fumat) vor face gnf-gnf! si vor incerca sa traga putin aer. Tensiunea va face vaj-vaj in urechi.. Timp de vreo zece minute, ma voi intreba de ce naiba m-am sculat. Aha, sa merg la serviciu!

Cu maini tremurand de Parkinson (sau Alzheimer, la alegere), voi pune de un ceai de musetel si imi voi face pachetelul cu mancare. Adica iaurt degresat, paine deloc si pastilele de lecitina (ca sa nu-l confund pe sef cu femeia de serviciu). Apoi, trosnind din toate oasele, ma voi indrepta catre parcare si ma voi cata ra (cu greu) in masina. Dupa ce voi fi confundat de vreo cinci ori acceleratia cu frana, voi demara catre slujba. Cu douazeci de kilometri la ora, nu mai mult, ca miopia o sa ma impiedice sa vad drumul ca lumea.

La birou, o sa dau mana cu cele trei schelete numite colegi de serviciu si o sa incercam sa ne asezam in fata calculatoarelor fara sa ne starnim prea tare hemoroizii. O sa ne povestim ce viteji eram pe vremea Razboiului de Independenta (da-da, cel din 1877, cand eram tineri) si, in final, o sa ne apucam de lucru. Daca o sa ne mai dea cineva ceva de facut.

Haideti, d-le Boc, dati-o naibii...! Chiar aici vreti sa ne aduceti? Sa primim ultimul salariu direct la 'Eternitatea'? Mai bine puneti-ne de pe acum ceva cianura in chenzina, sa terminati mai repede cu noi!".

M. BATCA

Acest text l-am primit pe e-mail, dar se pare ca initial textul ar fi ajuns pe adresa de e-mail a redactiei unui ziar autohton. Textul este o reactie mai mult decat justificata la programul "conducatorilor iluminati" ai acestei tari:

PENSIONARE LA 70 DE ANI !!!!!!!

joi, 15 octombrie 2009

El-Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

George Cosbuc

Desi e lunga poezia, nu m-am putut abtine sa nu o postez, pentru ca e prea superba. Nu stiu de ce, dar indiferent de cate ori o citesc, de fiecare data termin prin a plange. E, cred, singura poezie la care am plans vre-o data. Va las si cu varianta audio a poeziei (pt cei carora le e lene sa citeasca :D)



Doamne, dacă-mi eşti prieten


Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.


Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.



Spiridon Popescu

Related Posts with Thumbnails
< script src='http://navigatiecunumere.googlecode.com/files/navigatiecunumere1.js' type='text/javascript'>